Monday 18th December 2017 04:57:53 AM
Autentificare

Autentificare

Nume utilizator
Parola
Tine-ma minte

De vorbă cu Vlad Căpușan

De vorbă (din nou) cu Teo Vlad

De vorbă cu Geta Popescu

De vorbă cu Cristina Pogăcean

De vorbă cu Teo(fil) Vlad

De vorbă cu Aurel Sălășan

De vorbă cu Teo(fil) Vlad

Nu am stat față în față cu Teo pentru acest interviu. Timpul e mereu puțin și prețios, iar Teo este oricum genul care preferă să nu se grăbească când dă un răspuns. Însă, chiar și așa la distanță, discuția a fost încăpătoare și sinceră, și ne-a permis să ajungem cu destulă ușurință la miezul de sub multele și încâlcitele straturi specifice unui alpinist dedicat.

    

Foto 1: Urcând spre Khan Tengri (7010m) - Tien Shan, 2004
Foto 2: Sortând echipamentul rămas după o tentativă din peretele Galbenele (2008)
Foto 3: Pe McKinley (6194m), după parcurgerea rutei West Rib
Foto 4: În ascensiune pe Ama Dablam, 2016
(sursa foto, Teo Vlad)

Teo este alpinist cu ștate vechi. Merge pe munți de mai bine de 15 ani, și a încercat de toate, după cum spune. Dă trasee din ce în ce mai grele din '99, și-a făcut mâna în escaladă, alpinism pe gheață și stâncă, este instructor de alpinism și pare, dacă îi citești cv-ul de montaniard (vezi mai jos în articol), că nu a stat locului deloc. I-a fost coleg lui Sălășan (Aurel), alături de alți 3 alpiniști, în ascensiunea pe Nanga Parbat din 2013, și s-a întors de relativ puțină vreme de pe Ama Dablam, tot Himalaya. La sală, îl vezi cam de două ori pe săptâmână, cățărându-se. După cum spune și el, „de antrenament”. Vine fără partener, de multe ori, așa că echipa se formează ad-hoc. Privindu-l cățărând, îți dă cumva senzația (greșită, după cum se dovește curând) că nu prea este atent. Asta pentru că ajunge în puncte în care, pentru cineva mai puțin experimentat este musai să se pună la adăpost (să asigure), iar el urcă nonșalant mai departe. Teo știe, însă, foarte bine ce face. Îi place doar să impingă puțin limita. Și mai face ceva. De fiecare dată, schimbă abordarea (unui traseu) doar ca să mai adauge o picătură de dificultate.

  1. Cine ești tu, Teo, și de unde vii?

Mă numesc Teofil Vlad, m-am născut în Pitești acum treizecisipatru de ani și îmi place să merg pe munte.

  1. Ai început să mergi la munte cu prietenii din Cercetași, iar Făgărașii sunt munții tăi de suflet. A fost vreun moment anume în care ai simțit prima dată imboldul înălțimilor, când ți-ai spus „asta vreau sa fac?” Ori un cumul de momente?

Da, am început să merg pe munte la cincisprezece ani cu un prieten foarte bun, care era membru al Cercetașilor României. Îmi dorisem și o vară mai înainte să merg, cu alți prieteni, dar nu s-a concretizat. Înainte de asta învățasem să fac rapel într-o manieră foarte simplistă, fără vreun scop anume. Încet-încet am învățat despre drumeție, supraviețuire, iar mai târziu am descoperit cățăratul, speologia și pe membrii echipei Salvamont din județ. Așa am devenit voluntar la Salvamont, descoperind Făgărașul. În același timp, am început să parcurg trasee de alpinism tot mai lungi și mai grele. Au fost niște momente care s-au cumulat.

Făceam mai multe activități pe care le fac tinerii în căutarea aventurii: arte marțiale, parașutism, speologie etc. Eram după clasa a douăsprezecea și săream cu parașuta; era al doilea meu sezon. Doi colegi s-au accidentat și instructorii au oprit etapa de zbor pentru noi instructaje și teste. Atunci m-am hotărât că, decât să stau degeaba și nu sar, mai bine plec acasă și învăț pentru admiterea la facultate din toamnă. Am realizat că, pentru mine, parașutismul nu era o prioritate, cum era alpinismul, pentru care aș fi făcut mai multe sacrificii. Cu un an înainte, fusesem la un curs de tehnică speo-alpină, învățasem foarte bine manevrele de deplasare pe corzi, dar mi-am dat seama că activitatea asta nu se compara cu alpinismul între preferințele mele. Cum deja realizasem că timpul e un capital neregenerabil și trece indiferent de ce faci sau nu faci, am prioritizat.

  1. De ce munții, Teo?

Mie nu mi-a plăcut niciodată fotbalul, era cea mai comună activitate sportivă a copiilor din generația mea, pe vremea când curtea școlii încă era deschisă în permanență pentru ei și tabletele nu erau în vogă. Iți dai seama că primul motiv pentru care nu imi plăcea era că nu mă pricepeam, nefiind eu foarte motric în general. În clasa a noua, am citit o carte despre mersul pe munte și mi-am spus că trebuie să fie interesant, iar într-a zecea am descoperit că așa este cu adevărat. Mi-am dat seama că muntele este un spațiu unde mă pot descoperi și depăși fără să fiu constrâns de regulile unui sport clasic. Mai târziu, am constatat că, dacă vrei să iți crești nivelul în alpinism, trebuie să folosești principii de antrenament general valabile în sport și să te supui unei discipline, fără a pierde, însă, libertatea si absența regulilor. Nimeni nu poate impune altcuiva reguli după care să urce munții, atâta timp cât există sinceritate, respect pentru natură și pentru ceilalți participanți. De aceea nu sunt de acord să iți construiești imaginea în defavoarea celor care abordează un alt stil decât al tău, prezentându-l ca inferior. Consider că e normal să fii apreciat pentru ce faci, nu pentru ce faci în comparație cu alții nu la fel de puternici. În munți e loc pentru toată lumea și aici mi-am găsit și eu un loc.

  1. Ghid montan, escaladă, alpinism, care trage mai tare în inima ta?

Eu sunt instructor de alpinism, colaborez cu doi prieteni care sunt ghizi montani și uneori cursurile s-au mai ținut și pe munți mai mari. Este o a doua activitate lucrativă pentru mine; eu sunt om al muncii cu o slujbă de luni până vineri de la nouă la cinci, nu sunt sportiv profesionist. Escalada o văd ca un antrenament pentru alpinism, care rămâne pe primul loc în sufletul meu.

  1. Ce te împinge înainte în pasiunile tale?

Dorința de a descoperi ce pot, ce nu pot, satisfacția care se reflecta într-o senzație, de putere, da, care îmi dă energie pentru viața de zi cu zi, din zilele de la șes.

  1. Ce te împinge înainte când simți că nu mai ai resurse, că nu mai poți?

Uneori sunt momente când trebuie să te retragi pe sus, și la propriu, și la figurat, adică chiar nu mai poți coborî, pentru că este prea periculos sau e mai epuizant sau, sau... sunt mulți de „sau” și atunci e vorba de instinctul de supraviețuire și de refuzul de a accepta că totul, adică totul, se termină acolo. Alteori, cum a fost la Nanga, și poate nu numai - poți interpreta cum vrei ce o să spun mai departe - un anume fel de lipsă de pregătire. Sportul ăsta, sau cum zic niște clasici în viață, această activitate recreativă, îl fac pentru propria mea satisfacție, dar chiar și în aceste condiții, dacă esti sincer cu tine, nu ai cum sa negi că orgoliul este strâns conectat cu alpinismul, chiar dacă, paradoxal, de multe ori în vârful muntelui sau în mijlocul peretelui, descoperi cât de umil ești. Și o sa îți explic ce e cu lipsa de pregătire despre care vorbeam mai devreme. Adică nu eram pregătit, eu în fața mea, să vin acasă cu povești despre cât de aproape de vârf am fost. Înca mai cred că nu a fost o atitudine de genul reușesc sau mor încercând.

  1. Cum îți menții concentrarea în perioadele lungi de efort?

Se întâmplă ceva cu concentrarea la efort, e mai ușor să o mentii comparativ cu situațiile fără stres. De-aia uneori nici nu știi când trece timpul când te cațeri. Pe termen lung, demontez de sus în jos, și nu de jos în sus, traseul în etape și mă concentrez pe cea în care mă aflu. Și tot așa, etapă cu etapă.

  1. Tu îți alegi expediția, ori expediția te alege pe tine?

Îmi aleg eu expediția; am planurile și visurile mele și am învățat să nu mai fac lucruri pe care nu vreau să le fac. Asta nu înseamnă că, dacă niște oameni cu care sunt pe aceeași lungime de undă au un proiect interesant, nu mă bag doar pentru ca nu e proiectul meu. S-a întâmplat des. Asta s-a întâmplat și la Nanga Parbat, inițial nu doream să merg, fiind după doar un an de revenire după un an în care, din pricina unei accidentări, nu mă cățărasem, nici măcar nu mersesem pe munte. Dar după ceva timp mi-am zis că a te cățăra pe Rupal alături de oameni deosebiți e o ocazie unică în viață, indiferent de rata de succes. Și știu că trenul se oprește în gară, stă câteva minute și pleacă. Am urcat în acest tren fără așteptări, pentru că, așa cum ziceam, pentru un alpinist Rupal e Rupal. În plus, mi-am dat seama că nu duce nicăieri să colaborez cu persoane care încearcă să mă convingă să particip la obiectivele lor, persoane cu care, pe munte, nu am ajuns prea departe împreună, în ciuda faptului că ne înțelegem bine în oraș, ori că sunt pregătiți, poate chiar mai bine ca mine. Și zic pas atunci.

  1. Ce rămâne după o expediție ca Nanga?

Rămân tot eu, același, dar schimbat în același timp. Rămâne prietenia, efortul comun pe care nu credeam că îl pot duce, rămâne amintirea tricoului pe care îl storceam după fiecare antrenament pentru expediție și senzatia de extenuare, de parcă m-ar fi călcat trenul, și chiar de vomă după unele antrenamente. Rămân miile de pași dubli urcând pe o bancă cu douăzeci de kilograme în spate, intervalele de sprint, rămâne momentul când am decis să cobor când colegii mei au plecat spre vârf și eu nu mă simțeam bine. Și rămâne momentul de peste câteva ore când am decis să mai trag un loz. Rămâne soarele care apunea când eu eram pe vârful Nanga Parbat și coborârea la lumina lunii pline, când mă gândeam că fiecare pas trebuie să fie bine făcut, ca să ajung întreg acasă la ai mei. Rămane senzația de mândrie asociată cu un fel de disconfort, că noi am supraviețuit și am reușit când alții au murit, când mai multi alpiniști au fost împușcați în tabăra de baza de pe versantul Diamir, unde este traseul clasic, nesiguranța până când am aflat că un prieten polonez de pe Diamir nu este printre cei urcați în elicoptere în saci de plastic negri.

Și noi am decis să mergem pe versantul Rupal, deși era mai greu, la o bere la Herculane, cu câteva săptămâni înainte de expediție. Rămân atâtea lucruri pe care nu am timp să le scriu, pentru că încă nu am timp să scriu o carte.

  1. Când vine vorba de echipă, stă puterea în număr, sau în conexiune?

Conexiunea este cea mai importantă, să fii pe aceeași lungime de undă, să te cunoști, să știi că te poți baza pe ceilalți, să savurezi aceleași glume, probabil proaste, dar la care noi râdem întotdeauna, indiferent de cate ori le-am auzit, să poți să te suporți reciproc. Sunt și aspecte care probabil nu îți plac prea tare, dar apar inevitabil în turele astea lungi, și știi că și tu le ai pe ale tale, iar ei le suportă.

Dar sunt și proiecte în care e nevoie de un număr minim de participanți. Pentru Rupal, de exemplu, am decis că în mai puțin de patru oameni, la nivelul nostru, nu putem face.

  1. Planificare și management. Tu cum ți-ai abordat evoluția ca sportiv?

Destul de placid. De la ușor la greu, de la simplu la complex. Uneori am simțit că e momentul să fac niște salturi și le-am facut, și am simțit bine, alteori am gresit și nu am reușit.

  1. Până unde mergi înainte să-ți dai seama că e prea departe?

Pentru că iți scriu acum, înseamnă că nu am ajuns chiar așa de departe. Am ajuns la niste fracturi, sport nu e musai egal cu sănătate. Îmi propun să merg până unde simt că sunt mulțumit că am dat tot ce puteam da. Experiența și drumul sunt mai importante decât obiectivul în sine, dar nu e ușor să ascult mereu vocea interioară care îmi spune mai mereu până unde e cazul să merg. Uneori o aud, alteori nu. E un drum și de dezvoltare interioară, ajută mult și în viața de zi cu zi să iți asculți vocea asta.

  1. Care este Everestul tău, Teo?

Până acum întrebările au fost interesante, asta e prea șablon. Să ma las de alpinism de tânăr și, în același timp, la o vârstă cât mai înaintată :).

  1. Ce ai pierdut pe munte, Teo, și ce ai câștigat?

Când am pus alpinismul înaintea relațiilor, și era o vreme când mă debarasam de orice stătea în calea cățăratului, am pierdut relații. Asta cred că o să iți spună mulți, nu e ceva foarte special. În rest, un fel de inocență. Când accepți că nu poți controla totul în munți, accepți că alpinismul adevărat nu e o poezie sau o operă de artă. E o luptă de depășire, se întâmplă să fie și de supraviețuire, pe care unii uneori o pierd cu rezultate tragice. Ca pe orice cale pe care mergi cu seriozitate și dedicație și pe care ți se poate lua mai mult decât ești pregătit să dai. Câștigul este că, în munți, conștientizez ce am când nu sunt acolo, câștig energia acumulată pentru viața la șes, câștig încredere și bucuria de a aprecia lucrurile simple.

  1. Ce cucerești când urci un proiect dificil, Teo? Că muntele sigur nu.

Asta e un alt clișeu des folosit de alpiniști, de prin anii optzeci încoace, cum bine ai punctat. Le place să fie întrebați ce munți au cucerit, ca să spună că munții nu se cuceresc. Eu cred că înving niște slăbiciuni ale mele, că mă cuceresc pe mine, uneori chiar că mă răscumpăr. Știi cum e cu cuceritul? Cartea lui Lionel Terray „Cuceritorii inutilului” (vezi notă 1 subsol) e apreciată și pentru titlul ei. E foarte inspirat pentru că îți rămâne în cap, dar, după ce îl citesc, mulți îl văd ca pe un fel de joc de cuvinte metaforic. În realitate, este ceva adevăr acolo. Alpinismul este o activitate egoistă care aduce satisfacții doar practicantului și de multe ori cei apropiați trebuie să accepte lipsa, riscurile și tot ce presupune. Și in general pentru ''inutil”. Dar fiecare iși valorizează inutilul pe care l-a cucerit și îi da semnificații pe care nu le poate explica altora, uneori nici lui. Această latură a alpinismului trebuie să o accepți și, mai complicat, și cei din jurul tău trebuie să se împace cu asta. 

  1. Ce cauți?

Momentele de bucurie și fericire. Cu cât adun mai multe, cu atât mai bine, pentru că viața e facută din momente. 

  1. Planuri, Teo?

Asta e o altă carte de scris. Mi-ar plăcea să parcurg traseul Salathe Wall în peretele El Capitan, in Yosemite (vezi notă 2 subsol).

Teo Vlad, Carte de vizită

Scurt quiz:

  1. Tot echipamentul necesar ori strictul necesar?

Cum la Nanga Parbat am terminat gazul pentru topit zăpada în noaptea de dinainte de vârf, cred ca e simplu răspunsul. Dacă nu ți-e un pic foame ai cărat prea multă mâncare, iar dacă nu ți-e un pic frică, ai venit la ceva prea ușor.

  1. Calea bătută și sigură, sau nouă și riscantă?

Depinde, am mers în ambele direcții. Dar satisfacții mari sunt, evident, când merg unde nu a mai fost nimeni. Voi ține minte mereu senzațiile și bucuria după ce am făcut prima repetare a traseului Just Another Fucking Day (vezi notă 3 subsol).

  1. Competiție sau plăcere?

Niciodată nu am fost competitional, sunt mai timid. Mă simt mai bine în ritmul meu, dar recunosc că am experimentat și un progres datorat competiției, atunci când s-a întamplat. Însa în alpinism competiția e destul de relativă oricum. Tot cu tine concurezi. Ți-am spus că nu sunt profesionist să fac recorduri de viteză pe diverși pereți. Deși evident tot relativă e și treaba asta, condițiile sunt diferite între o ascensiune și alta.

  1. Antrenament asiduu sau forță nativă?

Antrenament. Am fost grăsuț când eram mic și fără prea multă forță. Partea cu asiduu e discutabilă. Au fost momente de antrenament asiduu, dar nu e ceva constant la mine.

  1. Solo sau cu partener?

Rar am facut chestii solo și asta acum multa vreme și oricum nu foarte grele, poate mai mult periculoase. In general cu partner.

  1. Plan sau inspirație?

Cred ca in alpinism trebuie sa faci un plan și să te adaptezi la ce întâlnești pe munte.

  1. Salturi sau pași mici spre scopuri mari?

Pași mici. Când am făcut chestii serioase, am mai facut și salturi, e drept. Dar eram pregatit să sar, și asta pentru că făcusem mulți pași mici.

  1. Noroc sau merit?

În munți, ca și în viață, trebuie să ai și noroc. Uneori nu ai. Meritul este, de multe ori, împărțit cu partenerii de ascensiune, iar uneori ei au o parte mai mare. Eu pentru asta voi fi mereu recunoscător. 

 

Nota 1: Conquistadors of the Useless, Lionel Terray

Nota 2: ruta Salathe Wall, El Capitan, Yosemite

Nota 3: Just Another F-ing Day

Tags: Alpinism, Teo Vlad

Federația Română de Alpinism și Escaladă

Federația Română de Alpinism și Escaladă (FRAE) este o federație sportivă națională, persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă și apolitică. FRAE s-a constituit în 2002 prin asocierea cluburilor sportive și asociațiilor județene, conform Legii Educației Fizice...

Mai mult...

Newsletter